Scriitorul Radu Vancu: „Democrația construiește comunități și textele construiau comunități. Algoritmii digitali.. ne izolează”
„Boala & Războiul .Jurnal, 2020-2024″, Editura Polirom, Radu Vancu. A avut lansarea la Iași. „Paginile acestea construiesc puternice ziduri de apărare a frumuseții și bunătății. Jurnalul lui Radu Vancu (16 februarie 2020 – 25 iunie 2024) este o mare îmbrățișare dată vieții.” (Ioana Pârvulescu). Scriitorul Radu Vancu în dialog cu Violeta Cincu
Ce gust a avut timpul în perioada pandemiei?
Ca pentru toată lumea a fost o varianță de timp claustral și complicat de metabolizat. Care a făcut complicat și scrisul, de fapt. Nu știam, nu am știut nici eu la început, ca noi toți ceilalți, cum să mă descurc în acel timp. Atât de încărcat de anxietate, de moarte, de suferință. Și cum să-l transform în frumusețe! Pentru că asta fac scriitorii. N-am reușit să scriu poezie atunci. N-am reușit să scriu proză, primele două, trei săptămâni, să spunem. Și atunci am ținut jurnal.
E ceea ce se vede în jurnalul de aici. Încercând să înțeleg cum poate fi metabolizat un timp cu o calitate negativă atât de intensă.
Cum a trecut fiul dumneavoastră această perioadă și ce ați învățat de la el? La un moment dat în carte treceți pe lângă el și prietenul lui și auziți o replică…… Hai nu mai fi adult!
Da, da, da. A trecut, mi s-a părut mie, mai ușor decât noi adulți. Copiii au o capacitate de adaptare, inclusiv la rău. Care cred că e mai puternică decât a noastră, a adulților. Ei par fragili. Dar într-un fel fragilitatea lor e mai trainică, mai rezilientă, cum se spune acum, decât așa zisea noastră maturitate.
Și faptul că el putea să stea închis alături de noi în casă, în pandemie, fără să facă din asta o dramă… bucurându-se de prezența noastră… faptul că era conectat cu colegii lui pe rețelele pe care învățam atunci să le folosim cu toții l-a ajutat să nu se simtă singur. Și asta a fost pentru mine una dintre lecții. Că putem fi puțini, putem fi restrânși și putem în același timp să învățăm să nu fim singuri. Copilăria e un antidot al singurătății. Asta am învățat de la el atunci.
Eu v-aș întreba dacă ar trebui să alegeți un fragment de muzică simfonică, un autor care să ilustreze jurnalul dumneavoastră, ce ați alege?
Ce întrebare frumoasă, nu m-am gândit niciodată la asta. Știu și eu….pentru partea de după război încoace când apar în discuție gropile comune și ororile războiului, cred că o alegere naturală ar fi Shostakovich pentru că Simfonia a 13-a lui, de pildă, pleacă de la masacrul din Babi Yar, masacrul de la Babi Yar, din Ucraina, de lângă Chier, din Al Doilea război mondial. Când au fost uciși în câteva zile peste 30.000 de evrei. Și Shostakovich a ales să facă muzică o simfonie plecând de la acest masacru. Sau Benjamin Britten care a făcut War Requiem pentru victimele războaielor mondiale.
Deci în ce privește partea cu războiul la ei doi m-aș gândi în primul rând, la Shostakovich și la Benjamin Britten. Iar pentru partea anterioară, știu și eu, poate Enescu. Pentru că Enescu e, poate, cel mai convins dintre marii muzicieni ai secolului trecut de faptul că muzica poate vindeca. Muzica aduce alinarea în suflet, cum spunea el. Muzica are relevanță pentru marii răniți, pentru marii mutilați.
Există mărturii ale celor pentru care Enescu se ducea să cânte în spitale de campanie sau pe front și care mărturisesc că au renunțat la gândul sinuciderii după ce aveau răni care determinaseră amputarea unor membre, a piciorului, de exemplu. Mă refer la Mihail Jora, la marele compozitor, care după ce l-a auzit pe Enescu cântând într-un spital în Iași, a decis să nu se mai sinucidă. Ci să continue cu muzica și să producă și el această muzică care să vrea să întoarcă oamenii din moarte înapoi la viață. Deci Enescu ar fi a treia opțiune.
Ce gust are timpul din momentul izbucnirii războiului din Ucraina?
Are gustul ororii. Ăsta era gustul cel mai intens. Senzația fizică absolut teribilă pe care mi-a trezit-o timpul după 24 februarie 2022.
Nu credeam că mai sunt posibile războaie în care ideologiile să conducă la crimă în masă, la gropi comune, la tortură, la toată oroarea pe care o experimentam cu toții în zilele respective. Eu mi-am făcut semiluzia că noi ca specie am învățat tot ce era de învățat din experiența celui de-al doilea război mondial și a Holocaustului. Credeam ca și Judith Shklar, marea filozofă politică, că am învățat să fim liberali măcar de frică, cum spune ea.
Spune că măcar de frică ar trebui să învățăm să construim instituții liberale, tolerante, în care să învățăm să conviețuim și nu să ne ucidem reciproc. Ei bine, iată că după opt decenii de liberalism al fricii, după opt decenii de construcții de instituții care să includă se întorc în forță ideologiile excluderii, ideologiile urii. Un fel de revizionism istoric care face din nou posibile războaiele și crimele în masă.
Ați scris că generația dumneavoastră a fost ultima a galaxiei Gutenberg iar generația de după 2010 e prima a galaxiei Zuckerberg. Cum ne schimbăm?
Când am scris acele rânduri mă refeream la modul lor, al generației foarte tinere, mă refeream la modul lor care a gândit mai ales în imagine, și nu în text. Noi, cei din galaxia Gutenberg eram crescuți în civilizația textului. Creierele noastre sunt niște agregatoare de text, procesoare de text și generatoare de text.
Creierele lor, ale celor crescuți în ceea ce am numit Galaxia Zuckerberg au crescut în retele sociale care sunt în ce în ce mai puțin text, din ce în ce mai multă imagine. E un Ev Media, cum îl numea un filozof contemporan. Și asta se vede și în literatura pe care o produc aceste generații. Care e în mult mai mare măsură o literatură a imaginii, venită dinspre retele sociale, dinspre calculatoare, dinspre filme, dinspre toată civilizația imaginii. Și în mai mică măsură o civilizație a textului.
Dar acum odată cu Inteligența Artificială și odată cu alegerile prin care tot mai am trecut se mai vede ceva. Se vede că această civilizație a imaginii, această Galaxie Zuckerberg, face parte dintr-o cultură digitală care nu are o natură democratică. Democrația construiește comunități și textele construiau comunități.
Algoritmii digitali sunt de așa natură construiți încât ne izolează. Ne duc înspre ceea ce se cheamă echo chambers, camere cu ecou, în care vorbim de unii singuri și ne radicalizăm. E ceea ce face TikTok, ceea ce fac retelele sociale în general. Această izolare, această atomizare, această destrămare a contextului social, această singurătate, această epidemie de singurătate care e mărturisită de toată lumea. Și care ne face să ne simțim anxioși și de vulnerabili și manipulabili apoi de către politicieni rău intenționați.
Dacă ar trebui să marchetăm jurnalul dumneavoastră pentru generația TikTok și să alegeți un tablou, care ar fi acela?
M-aș gândi poate… la Francis Bacon sau la Lucian Freud. Dar cred că la Francis Bacon și la foarte cunoscuta lui pictură sau ciclul de picturi cu Papii așezați pe scaunul lor papal, care țipă iluminați de o teroare teribilă, teroarea de a fi om. Nu pentru că jurnalul meu ar fi întunecat, deși vorbește despre lucruri întunecate. Eu cred că e și lumină în el. Pentru că e exact ca la Bacon în acel tablou. Teroarea teribilă pe care o trăiesc acei Papi și care îi umanizează. În același timp, îi iluminează electric cumva.
Abia când ești vulnerabil, abia când simți spaima asta de a fi om începi să vezi și lumina. Abia când te cufunzi în ceea ce Carl Gustav Jung numea Umbra abia atunci începi să vezi și lumina corespondentă!