audio Cum arată bunătatea la sat? Cristina Andone: „În momentul în care nu-ți mai găsești locul într-o poveste, mă tem că nu-ți mai găsești nici rostul pe lume”

Există un grad scăzut de speranță la copiii din multe sate din Moldova! Este concluzia la care a ajuns scriitoarea Cristina Andone după trei stagii de cercetare pe teren – în județele Iași, Bacău și Vrancea. Rezultatul a sute de ore de muncă a fost o carte publicată la sfârșitul lunii trecute: Cartea bunătății. Povești din Moldova. Cristina Andone a explicat că nu mai sunt povești la sate și de la sate. În momentul în care nu îți mai găsești locul într-o poveste, spune scriitoarea, e greu să îți găsești rostul în lume. Cum arată bunătatea la sat? Violeta Cincu i-a adresat această întrebare scriitoarei Cristina Andone.

Cristina Andone: Bunătatea la sat, în general, s-ar putea să aibă niște note care să ne surprindă pe noi, cei de la oraș. Sunt oameni mult mai legați de pământ, de animale, de natură în general. Bunătatea la sat, în satele din Moldova, poate să însemne inclusiv să îți ajuți bunicul să dea de mâncare la găini, la pui, să scoți văcuța pe tăpșan și să ai grijă de ea, în loc să o legi, să o priponești, să te duci după ea să să pască în voie. Pe mine m-a surprins, de exemplu, această nuanță. Nu m-aș fi așteptat la ea acum. Desigur că acestea sunt lucruri generale despre bunătate la sat în România, dar lucrurile pe care le-am găsit să spun mai speciale, acel spirit al locului în Moldovna, l-am descris într-un îndreptar al bunătății la începutul Cărții Bunătății. Povești din Moldova.

Am scris despre alint, despre faptul că în zona aceasta, inclusiv cuvintele sunt alintate sunt foarte mul, multe diminutive. Spunem oleacă, apoi olecuță și chiar și mai mult olecuțică. E multă alint. Aici, oamenii se drăgălesc mult. Apoi am scris despre odihnă și despre faptul că în momentul în care intri într-o casă ești îndemnat să-ți tragi un pic sufletul. Asta mi se pare o o lecție bună și pentru noi. Noi ne grăbim foarte tare și iată, să ne tragem puțin sufletul atunci când intrăm într-un loc nou, astfel încât să fim mai deschiși și mai pregătiți să îi primim pe cei din jurul nostru în sufletul nostru, în povestea noastră.

Ați intervievat copiii. Ce v-au povestit?

Cristina Andone: Mai mult decât faptul că am intervievat copii, m-am jucat cu ei fiindcă un copil, atunci când îl supui unui tir de întrebări, s-ar putea să fie intimidat să nu știe sau să-ți răspundă în niște formule destul de clișeizante, dar în momentul în care te te joci cu copilul acela, intri în spațiu frumos al poveștii, se vor deschide infinit mai mult. Mi-au spus despre tot felul de lucruri. Mi-au spus că se tem, de exemplu, să le moară bunicii fiindcă sunt singurii rămași lângă ei, singurii cărora le pasă despre ei. Mulți copii sunt lăsați în urmă de părinți în țară, părinții ei fiind nevoiți să meargă la muncă în străinătate. Și copiii aceștia sunt într-un statut incert. Nu sunt propriu-zis fani, nu sunt propriu-zis ai nimănui, dar sunt prea puțini oameni lângă ei, cărora să le pese de acești copii.

Sunt pe lângă o bunicuță, pe lângă o mătușă și sunt copii foarte responsabili, foarte maturizați într-un fel de faptul că trebuie să fie pe picioarele lor, destul de speriați însă de viitor. Destul de speriați de viitor. Și simt copiii aceștia simt foarte multă nevoie de de o vorbă, de o vorbă bună. M-a impresionat povestea unor bibliotecare care au transformat o cârciumă din Blegești în bibliotecă și primesc acolo copiii din sat, nu numai din sat, ci și din comunele alăturate, inclusiv pentru a-i sfătui. Copiii tropăie de la școală, vin precum tătarii și se aștern la o vorbă bună lângă soba din din bibliotecă. E minunat să fii și bibliotecar, dar și psiholog, într-un fel, și mamă, și tată. Trebuie multă energie sufletească.

Pe parcursul interviurilor, i-ați întrebat pe acești copii și ce își doresc?

Cristina Andone: Da, i-am întrebat inclusiv ce înseamnă pentru ei bunătate, ce gesturi de bunătate și-ar dori să să li se întâmple să primească. Și răspunsurile au fost foarte diferite. De la mi-aș dori ca tatăl meu să mai fie printre noi, că era un om foarte bun în sat, tatăl decedat, un om foarte tânăr de altfel, până la mi-aș dori să am o carte nouă. Sunt foarte puține cărți noi în sat. Sunt cărți destul de prăfuite, nu discut acum conținutul lor, poate să fie valoros, dar nu au acces copiii la acea carte nouă, care miroase a proaspăt și minunat. Apoi mai spuneau că și-ar dori să aibă un pix din acela cu mai multe culori. Mi-am amintit că și eu în copilărie îmi doream destul de mult acest lucru.

Desigur, mi se pare surprinzător ca în zilele noastre, când copiii noștri au acces atât de facil la tot felul de gadget-uri, există un copil care își dorește mult un pix cu multe, multe culori. Apoi îmi spuneau că și-ar dori să nu fie mințiți. Și-ar dori să nu râdă lumea de ei, inclusiv să nu râdă lumea de la oraș când ei spun ghini sau când au accentul specific locului. Știi accentul moldovenesc? Mi-am făcut o listă. Sunt tot felul de de lucruri, unele inocente, altele simpatice, altele într-un fel, dureroase, fiindcă spun multe despre încărcătura din spate. Când un copil îmi spunea că aș vrea să pot să zâmbesc, asta pentru mine era un semn de de alarmă vizavi de ce e în sufletul acelui copil sau când alt copil îmi zicea aș vrea ca atunci când ajung acasă să fie liniște.

Ne-am obișnuit cu lumea idilică a satului de la care am trecut la satul înecat în noroaie, analfabetism, asistat social. Cum e lumea satului?

Cristina Andone: E o linie de mijloc, nu poate să fie nici idilic, desigur și totul poleit de un praf de zâne, că nu-i așa, dar nici imaginea aceasta despre noroaie și neputință, și lipsă de speranță și ignoranță. Știți ce se întâmplă? Există într-adevăr, un grad mai scăzut de speranță în sate și asta eu o pun inclusiv pe seama faptului că mai puțină poveste, mai puțin viitor în conștiința celor de la sat. Copiii de la sat nu prea își mai văd un viitor acolo sau foarte mulți dintre ei, din păcate, pentru că nu mai sunt inclusiv povești care să le spună uite, tu ai putea să fi cam așa. Cam în ultima 100 de ani, de când cu aportul acesta de mass-media, mai ales din zona americană și zona urbană, poveștile de la sate au amuțit au amuțit. În momentul în care nu-ți mai găsești locul într-o poveste, mă tem că nu-ți mai găsești nici rostul pe lume.