audio INTERVIU. Alexandra Cozmolici: „Cea mai mare bucurie este atunci când cărțile sunt citite și apariția lor le pune la dispoziția cititorilor” 

Alexandra Cozmolici este traducătoare din engleză și franceză, printre autorii traduși numărându-se Maryse Condé, Vanessa Springora, Delphine de Vigan, Sophie Kinsella, Anna Gavalda și Andrei Makine. A lucrat ca redactor la Editura Polirom, iar înainte ca PR la Casa de Pariuri Literare. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, unde a urmat și Masteratul de Teoria și Practica Editării.

Spune că, după experiența de la CDPL, se apropia și finalul facultății și a ales să urmeze masteratul de Teoria și Practica Editării, ca să „învețe meserie” înainte să mai facă vreo încercare cu degetul în marea editorială, dar n-a fost să fie.

Violeta Cincu: Cum s-a produs întâlnirea dintre dumneavoastră și Andrei Makine, cine pe cine a ales?

Alexandra Cozmolici: Cum spuneam și cu altă ocazie, în mediul editorial, lucrurile nu se petrec chiar așa. O editură își stabilește portofoliul, cum pune drepturile de autor și alege traducătorii cei mai potriviți sau măcar dispuși pentru traducerea textului. Nu pot decât să fiu recunoscătoare Editurii Polirom pentru că a considerat că sunt o alegere potrivită pentru traducerea romanului lui Andrei Makine.

Violeta Cincu: Ați declarat că vă place ca măcar la primele pagini ale unei noi cărți pe care urmează să o traduceți să-i dedicați un weekend întreg în care, vă citez, „să stau cu cartea, să mă afund în universul ei de credință până simt că merg prin ea, ca printr-o casă în care am locuit mulți ani și pot să îmi găsesc drumul și prin întuneric”. Ce fel de casă este Prietenul armean de Andrei Makine?

Alexandra Cozmolici: Când spuneam asta mă refeream mai degrabă la faptul că un roman este un univers limitat, finit, care are propriile lui legi, după care personajele trăiesc, relaționează… e realitatea în care se desfășoară ele, se petrece. E o convenție pe care ești nevoit să o cunoști foarte bine stilistic, lexical în primul rând, ca perspectivă de a te plasa și de a plasa lucrurile etic, moral, emoțional pentru a reda cât mai fidel originalul. Romanul lui Makine este, în primul rând, o carte a unui autor a cărui limbă maternă nu este franceza, ceea ce nu înseamnă că nu cunoaște această limbă, ci mai degrabă că o folosește altfel decât ar face un scriitor contemporan francez. Este o limbă atemporală, iar stilul său este calofil, în siajul clasicilor ruși. Este o carte în care ingeniozitatea personajelor este redată firesc.

Violeta Cincu: Traducătorul este, practic, al doilea părinte al cărții. Care sunt provocările aduse de Makine prin Prietenul armean?

Alexandra Cozmolici: Cum spuneam, stilul, ca în multe din romanele lui Makine, este calofil și este o limită fină între calofilie și edulcorare, iar limita aceasta este o mare capcană și trebuie să fii atent să nu o depășești. Apoi, realitățile pe care le redă sunt atroce, ca în cazul oricărei ficțiuni inspirate din realitățile regimurilor opresive. Vorbim despre supraviețuitorii genocidului armean, iar riscul de a reda în tușe prea groase ceea ce autorul construiește echilibrat este foarte mare.

Violeta Cincu: Ce a învățat Alexandra Cozmolici de la Prietenul armean? Ce i-a plăcut?

Alexandra Cozmolici: Am învățat să am mai multă răbdare întrucât nuanțele cu care operează Makine trebuie respectate. Și atunci, în spate e o muncă mai dificilă pentru a alege un sinonim, un sens secundar. Cu privire la ce mi-a plăcut, este un fragment a ceea ce reușește Makine să construiască prin Prietenul armean și aș prefera mai degrabă să îl citesc:

Dacă ar fi descrisă amănunțit cronologia evenimentelor, dacă ar fi proferat împotriva urii care a asmuțit popoarele unele împotriva celorlalte și istorisind viața celor două familii ar fi încercat să explice, să argumenteze, să contabilizeze numărul de victime, n-aș fi simțit niciodată senzația asta profundă de apropiere față de cei care priveau în ochii mei, pierduți în vremurile când au fost făcute fotografiile acelea vechi, aș fi ascultat lista masacrelor spunându-mi „Mda, până la urmă nu a fost decât o altă tragedie a secolului ăsta mustind de sânge vărsat. La mulți ani mai târziu aveam să aflu că era vorba de un milion jumătate de oameni nimiciți și chiar numărătoarea asta s-ar fi rătăcit printre alte bilanțuri de exterminări. Aproape 40 de milioane în urma crimelor revoluționare și staliniste în Rusia. Milioane, cunoscuți sau nu, anihilați în cadrele de exterminare nazistă. Numărându-i așa, cu milioanele, orice posbilitate de a provoca o emoție se diminuează, dorința cea mai sinceră de a compătimi se atenuează și studiul situației istorie e dirijat, fie că vrem sau nu, spre analiza, spre arbitrajul faptelor, spre ilustrarea obiectivă care derapează periculos la limita justificării. Îmi aminteam cum, atunci când eram copil, anumiți adulți rămași adepți ai lui Stalin, explicând perioada represiunilor, sfârșeau mereu prin a scuza oroarea masacrelor, așa zis necesare pentru beneficiile viitoare pe care le vor aduce revoluțiile și războaiele civile. Când tai o pădure, sar așchiile. Da, talașul acesta uman, al acestei vieți sacrificate sub topoarele celor care scriu istoria, niciuna dintre controversele acestea contabile nu au încurcat vorbele lui Vardan. Povestea lui simplă și-a păstrat, de la un capăt la altul, limpezimea nemiloasă.

Violeta Cincu: Mulțumim pentru acest fragment, care, dacă privim către situația din Ucraina, pare că și pentru acel război se potrivește perfect. Ce a simțit Alexandra Cozmolici când a apărut cartea Prietenul armean?

Alexandra Cozmolici: M-am bucurat, evident, ca la oricare dintre cărțile la care am lucrat, pentru că cea mai mare bucurie este atunci când cărțile sunt citite și apariția lor le pune la dispoziția cititorilor.

Violeta Cincu: În primul an de la publicare, volumul Vanessei Springora Consimțământul, tradus de dumneavoastră a stârnit reacții puternice – undele de șoc continuă să se propage. V-a schimbat această carte pe parcursul traducerii? Cât de ușor sau cât de greu a fost să o traduceți?

Alexandra Cozmolici: Romanul acesta este unul autobiografic și este construit din episoade discrete din scene rememorate, fie că sunt literare, fie sexuale, fie de ambele feluri. Trierea episoadelor trăite într-un montaj care să povestească incidentul este apanajul celor mai multe povești, însă este făcută cu atâta rigoare și atât de intens încât se simte că selectivitatea și ordinea, cele două principii care separă viața de literatură și fac literatură din viață, sunt cumva fetișizate. Desigur, faptul că în spate sunt personaje reale din viața publică și culturală franceză, că abuzul asupra minorilor este comis și, mai grav, încurajat, diminuat ulterior, este greu de suportat. Sunt practic fragmente în fața cărora, deși știi că este vorba convențional despre ficțiune, te îndepărtezi de folii, de tastatură și resimți o stare de rău fizic.

Violeta Cincu: Se spune că tinerii nu mai citesc. Generalizarea e arma diavolului, dar avem un consum de carte scăzut. Dacă ar fi să vă jucați și să aveți să puneți în aplicare o politică culturală coerentă pentru a reduce decalajul dintre noi și cititorii din Occident, cum ați creiona acea politică?

Alexandra Cozmolici: Nu am competența de a propune o asemenea soluție. De aceea, instituțiile statului sunt cele care trebuie să implementeze așa ceva. În afară de ideile cu care cineva care a lucrat un timp în mediul cultural poate veni prin prisma experienței, a lecturilor proprii, politicile culturale se bazează, în primul rând, pe realitatea din teren. Cum poți veni cu o idee asemănătoare ca cea implementată de statul italian, de a oferi acele vouchere culturale, când în cele mai multe localități din România nu există librării, iar în orașele mici sau în sate, până și bibliotecile publice lipsesc sau sunt neactualizate. Și aici vorbim doar de piața de carte. Apoi, cum schimbi mentalitatea în care primează materialul, lucruri de înțeles, de altfel, și cum pledezi pentru investiția pe termen lung în educație și cultură, investiție a cărei rezultate concrete nu pot fi estimate cu precizie? Nu am nici infatuarea de a propune ceva, nici măcar de dragul discuției, întrucât o astfel de abordare, de amator, este ceea ce dăunează major politicilor culturale actuale.

Violeta Cincu: Întâi diagnoză, apoi măsuri publice. Dacă ar trebui să plecați într-o misiune spațială de colonizare, ce carte ați lua cu dumneavoastră?

Alexandra Cozmolici: Aș lua The Norton Anthology of Poetry. Este una din antologiile publicate de W.W. Norton și cuprinde o selecție de aproape 2.000 de poeme, pornind de la perioada medievală până în prezent.

Violeta Cincu: Dacă Alexandra Cozmolici ar fi jurnalist, ce întrebare i-ar adresa traducătoarei Alexandra Cozmolici?

Alexandra Cozmolici: Mi-ar fi foarte greu pentru că nu mi-am propus niciodată să fiu jurnalist și, de altfel, evit pe cât se poate să fiu într-o asemenea situație în care să răspund la întrebări.

Violeta Cincu: Planuri de viitor?

Alexandra Cozmolici: Lucrez la câteva cărți în momentul acesta, vor apărea, cel mai probabil, la începutul anului viitor și sper că vor avea cititori.